Umbrele ploii

A fost seara în care clopotele minţii au început să bată cu putere.A fost ploaia care ne-a unit în tăceri şi strîngeri de mînă. Ne-am udat pînă la piele şi ne-am pierdut de lume. Retrăiam dezmăţul îndragostirilor puierile şi fără prea mult sens. Ca doi liceeni trecuţi prin zeci de toamne. A ploua în mine şi în ea cu stropi de fercire umană. Umbrele erau acasă. În hol. Dar... cine a zis ca aveam nevoie de ele?